Cele doua...

O seara fara prea mare inspiratie si chef. Dar totusi am sa incerc sa imi afisez opiniile si in aceasta stare, poate iese ceva interesant. Si o sa vorbesc despre conceptul de viata si de prietena ei moartea. Incerc cu greu sa imi amintesc o intamplare pe care am "reusit" sa o traiesc undeva in liceu! Era un soare prietenos, o ora obisnuita de sport cu un statut neobisnuit al meu undeva pe banca uitandu-ma la ceilalti cum se desfasoara pe teren. A fost o decizie constienta de a nu lua parte la acea ora si a privi cu interes activitatea sportiva. Si a intervenit "momentul" care mi-a testat capacitatea de reactie. Un coleg a facut o manevra ce a provocat un contact aproape fatal intre capul sau si suprafata dura a terenului. Am vazut imediat un cerc uman creat in jurul sau si auzeam fraze ce pareau dintr-un film "nu mai respira", "si-a inghitit limba". Creierul, parca turat la maxim, a preluat intreg controlul si am ajuns imediat langa el aplicandu-i "profesionist" metode spre eliberarea cailor respiratorii si o pozitionare corecta a corpului. Imi "pierdusem" auzul si devenisem imun la tipetele disperate si "incurajarile" ce veneau din partea profesoarelor si a colegilor. Eram eu cu el si sunetele ce le scotea ce imi alergau prin minte, cautand o simfonie necunoscuta ce devenea treptat "simfonia mortii". Au fost secunde ce mi-au parut ore. Aproape isi revenise cand mintea mea a cedat si am auzit sunetul continu al unei aparat respirator. Am crezut ca a murit in bratele mele. Si nu moartea lui ma speria si faptul ca am avut viata lui in mana si sub greutatea ei am scapat-o. A intervenit doctorul liceului asistat de un coleg. Isi revenise. Eu nu!!! Mintea mea nu a mai facut fata turatiilor provocate de accelaratia evenimentelor calcata pana in podea. Vroiam sa fug, sa strig, sa zbor, lacrimile imi erau blocate in ciuda dorintei mele de a varsa toata rezerva de care dispuneam. Imi era frica de eventualele vise, cosmaruri, dar nu am reusit sa le am pentru ca imi disparuse somnul. Am purtat zile intregi o masca ce devenise ca un dig ce imi apara fata "lovita" de valuri de sentimente, stari ce riscau sa imi innece mintea. Nu am asteptat si nici acum nu astept laude, nu am asteptat niciun multumesc din partea celui in cauza. Am primit admiratie, poate respect...dar nu au avut niciun efect asupra mea...
Eram in fiecare noapte psiholog si ma ascultam, si imi prescriam retete ce nu erau compensate ci aveau un pret enorm ce trebuia platit de psihicul meu. Mi-a fost greu dar am trecut si peste acest test din care am invatat cat de mult cantareste o viata, si daca nu ne alegem bine suplimentele nutritive, sufletesti si financiare si oamenii din jurul nostru care sa ni le injecteze riscam sa fim striviti sub greutatea ei.
A fost enorm de dificil sa trec peste acel moment si imi este dificil si acum sa scriu despre el. Dar una din retetele prescrise de acel psiholog de noapte continea curaj si asumare. Si le folosesc si acum in cantitati mult mai mari si de mai multe ori pe zi.Exista si efecte secundare dar e un risc acoperit de rezultatele retetei. Si le folosesc in orice situatie. Ma ajuta sa nu interpretez, sa nu imi creez scene, sa nu etichetez oameni. Pentru ca am curaj sa zic ce gandesc si simt si sa imi asum aceste iesiri. Cred ca e singura metoda eficienta pentru a rezolva orice nelamurie...sa comunici, sa spui ce te deranjeaza, ce iti place, ce vrei, ce nu vrei, doar asa poti sa-l descoperi pe celalalt si sa iti dai seama daca il accepti asa cum e si te accepta asa cum esti, incercand prin completare sa "cunoasteti" IMPREUNA cele doua nedespartite prietene...viata si moartea...

..ma opresc aici!!!

Haidi pa!