C.B.

Scriu ajutat de o raceala de februarie ce imi slabeste viscolit puterea din oase, dar care mi-a dat si o pofta de a mai completa ceva aici. Si imi amintesc ca ma plimbam linistit pe camp necunoscut cand involuntar am simtit o atingere usoara. "Lovisem" un boboc. Am mers mai departe, dar cu fiecare pas incepusem sa ma gandesc cum ar arata inflorit, incepeam sa imi doresc sa-i descopar specia din care face parte. Dar nu m-am intors, insa am tinut minte locul unde se afla. Il zaream de la distanta cu fiecare zi si observam cum creste. Si crestea, crestea pana mi.am dat seama ca de fapt eu ma apropriam din ce in ce mai mult. Pana intr-o zi cand am zis sa trec din nou pe langa acel boboc ce imi captiva treptat atentia. Dar nu a mai fost o plimbare linistita ci a devenit un sprint! Si ma gandeam ce o sa fac cand voi trece prin dreptul lui. Pana sa actionez m-am trezit la pamant. Imi pusese piedica. Am zambit! Din acel moment ma opresc aproape zilnic langa el. La inceput am incercat cu multa apa, am cautat in manualele de specialitate, dar am observat ca nu e un boboc obisnuit, nu e ca celelalte flori pe care le am in gradina. Am inceput sa-i vorbesc, sa-i ofer apa cand este nevoie, sa-i ofer un zambet, o privire. Sunt zile cand stau cu orele si ii povestesc despre mine, despre cum gandesc, despre cum mi-am plantat florile in gradina. Cateodata ma contrazic cu ea, si ajutata de o adiere usoara de vant isi misca incet petalele ghemuite. Si observ cum gratios incepe sa se deschida, emana un miros ce ma provoaca, ma face sa imi doresc sa imi petrec tot mai mult timp cu ea.Imi amintesc ca intr-o zi stateam cuminte si ma uitam la ea, zambitor, multumit, si am adormit. Am visat ca eram la un concert si eram in primul rand, stiam ce o sa urmeze dar asteptam cu nerabdare...si a inceput sa cante, sa zambeasca, sa danseze! Eram incantat, patruns, eram in picioare cautand un scaun care nu exista..si m.am trezit. Mi-am propus sa scriu despre acest boboc intr-o carte de specialitate, dar nu i-am gasit loc..si am hotarat sa-i creez propria carte, nu stiu cate pagini o sa aiba important e ca scriu una in fiecare zi. Si am descoperit la ea inteligenta, stie exact unde e sursa de lumina si isi indreapta coroana florala catre ea, adapatabila, are multe specii de flori pe langa ea dar si ceva buruieni pe care le-am zarit in departare. Familista, am vazut un grup de flori ce ii seamana dar carora nu le-am simtit mirosul si nu le-am cunoscut atingerea. Usor increzatoare in sine, am observat o miscare in retragere cand vantul soptea complimente. Sincera, imi arata de fiecare data cand ii aduc prea multa apa! Dau pagina, e un boboc ce imi permite sa o privesc, sa o cunosc treptat, sa-i observ atent, lent, fiecare detaliu, fiecare petala, fiecare deschidere gratioasa...imi da siguranta ca isi va mai arata o petala atunci cand voi crede ca mi le-a aratat pe toate, ca imi va accepta respiratia, apa potrivita sau nu, imi va oferi garantia ca se va afla si maine acolo si in imensul camp va stii cand sa imi puna piedica sau sa ma sprijine cu o atingere usoara.
Inca trec pe acest camp si astept cu nerabdare sa ajung acasa si sa scriu in cartea pe care i-am creat-o, sa scriu despre noua petala, despre senzatia pe care am avut-o cand m-a atins cu ea..dar cel mai mult sper sa infloreasca suficient sa o pot lua acasa sa i-o arat mamei, si cine stie sa amenajez o noua gradina, o ultima gradina pentru noi doi si impreuna, cu semnintele ei, sa dam nastere unor mici boboci dintr-o noua si unica specie.

Va continua...

Haidi pa!


NS: orice asemanare cu o persoana reala este intamplatoare!

Cele doua...

O seara fara prea mare inspiratie si chef. Dar totusi am sa incerc sa imi afisez opiniile si in aceasta stare, poate iese ceva interesant. Si o sa vorbesc despre conceptul de viata si de prietena ei moartea. Incerc cu greu sa imi amintesc o intamplare pe care am "reusit" sa o traiesc undeva in liceu! Era un soare prietenos, o ora obisnuita de sport cu un statut neobisnuit al meu undeva pe banca uitandu-ma la ceilalti cum se desfasoara pe teren. A fost o decizie constienta de a nu lua parte la acea ora si a privi cu interes activitatea sportiva. Si a intervenit "momentul" care mi-a testat capacitatea de reactie. Un coleg a facut o manevra ce a provocat un contact aproape fatal intre capul sau si suprafata dura a terenului. Am vazut imediat un cerc uman creat in jurul sau si auzeam fraze ce pareau dintr-un film "nu mai respira", "si-a inghitit limba". Creierul, parca turat la maxim, a preluat intreg controlul si am ajuns imediat langa el aplicandu-i "profesionist" metode spre eliberarea cailor respiratorii si o pozitionare corecta a corpului. Imi "pierdusem" auzul si devenisem imun la tipetele disperate si "incurajarile" ce veneau din partea profesoarelor si a colegilor. Eram eu cu el si sunetele ce le scotea ce imi alergau prin minte, cautand o simfonie necunoscuta ce devenea treptat "simfonia mortii". Au fost secunde ce mi-au parut ore. Aproape isi revenise cand mintea mea a cedat si am auzit sunetul continu al unei aparat respirator. Am crezut ca a murit in bratele mele. Si nu moartea lui ma speria si faptul ca am avut viata lui in mana si sub greutatea ei am scapat-o. A intervenit doctorul liceului asistat de un coleg. Isi revenise. Eu nu!!! Mintea mea nu a mai facut fata turatiilor provocate de accelaratia evenimentelor calcata pana in podea. Vroiam sa fug, sa strig, sa zbor, lacrimile imi erau blocate in ciuda dorintei mele de a varsa toata rezerva de care dispuneam. Imi era frica de eventualele vise, cosmaruri, dar nu am reusit sa le am pentru ca imi disparuse somnul. Am purtat zile intregi o masca ce devenise ca un dig ce imi apara fata "lovita" de valuri de sentimente, stari ce riscau sa imi innece mintea. Nu am asteptat si nici acum nu astept laude, nu am asteptat niciun multumesc din partea celui in cauza. Am primit admiratie, poate respect...dar nu au avut niciun efect asupra mea...
Eram in fiecare noapte psiholog si ma ascultam, si imi prescriam retete ce nu erau compensate ci aveau un pret enorm ce trebuia platit de psihicul meu. Mi-a fost greu dar am trecut si peste acest test din care am invatat cat de mult cantareste o viata, si daca nu ne alegem bine suplimentele nutritive, sufletesti si financiare si oamenii din jurul nostru care sa ni le injecteze riscam sa fim striviti sub greutatea ei.
A fost enorm de dificil sa trec peste acel moment si imi este dificil si acum sa scriu despre el. Dar una din retetele prescrise de acel psiholog de noapte continea curaj si asumare. Si le folosesc si acum in cantitati mult mai mari si de mai multe ori pe zi.Exista si efecte secundare dar e un risc acoperit de rezultatele retetei. Si le folosesc in orice situatie. Ma ajuta sa nu interpretez, sa nu imi creez scene, sa nu etichetez oameni. Pentru ca am curaj sa zic ce gandesc si simt si sa imi asum aceste iesiri. Cred ca e singura metoda eficienta pentru a rezolva orice nelamurie...sa comunici, sa spui ce te deranjeaza, ce iti place, ce vrei, ce nu vrei, doar asa poti sa-l descoperi pe celalalt si sa iti dai seama daca il accepti asa cum e si te accepta asa cum esti, incercand prin completare sa "cunoasteti" IMPREUNA cele doua nedespartite prietene...viata si moartea...

..ma opresc aici!!!

Haidi pa!